Limitele unei confesiuni

Vreau sa zic ceva si cand am posibilitatea de a ma destainui (e vorba de o confesiune interioara- deci problema se extinde chiar pana la acest miez), ma gasesc in imposibilitatea nelinistitoare de a ma deserta. Parca mi se dizolva dintr-odata contradictiile, intrebarile, neajunsurile. Resimt pervers de acut niste poveri spirituale de care nici macar nu poti vorbi. Port inlauntru un focar care ma ustura si care de la un timp nu mai are puterea sa rabufneasca, lava refuza sa se arate, ferindu-se parca de o amenenintare ce sta sub semnul interpretarii psihanalitice si astfel, evitand totodata ocazia unei cure terapeutice, a unei rudimentare incercari de autovindecare prin slabele forte ramase existente. Ma tem ca poate nici nu mai freamata ceva in craterul meu, ca propria toxicitate nu imi mai lasa niciun semn.

Ma sperie stingerea unui vulcan.

Cartile mele ma primesc cu aceleasi brate deschise dupa fiecare naufragiere, cand le cuprind plina de sare si cu supararile atarnand de spranceana. Ma prelungesc fara sa imi dau seama, initial, parandu-mi-se complet absurd,  iar mai apoi ma entuzimez ca inca mai exista ceva in mine care poate fi bucurat. Ceva-ul pe care vreau sa cred ca il pot numi eu, care e marunt si copilaros, trist nitel  in necrestere.

Muzica nu ma ajuta in acelasi fel… ea ma freamata si ma obliga  sa simt, se cauta in mine cu tot ceea  ce ar vrea sa transmita, iar eu nu pot sa nu o las sa se gaseasca. E doar un sprijin bun la inceputul bolii, sau cand ai trecut peste o moarte. Cu cartile e alta poveste, alt tip de placuta binefacere. Ma gasesc in ele pana ma sting cu totul; daca e durerea mea, atunci ea va fi traita la scara universala, orice obiect tampit si fiinta palida sau robusta dintr-un univers uitat se arata interesati,  isi plang nerostul odata cu mine.