cezarisme.

Pesimiştii votează sistematic la dreapta: lege generală… Atât de puţini ‘pesimişti’ au fost în acelaşi timp gânditori de stânga. (Am în vedere pesimismul ontologic.) Sartre e singurul de care-mi amintesc…

       Ca să fii aderent la stânga e totuşi indispensabil un vag prometeism, o anume doză de optimism în gândire. Nu se poate fără. Invers – dreapta recrutează masiv din marele contingent de pesimişti al lumii. E de-ajuns să crezi într-un rău radical, intrinsec al fiinţei, în victoria entropiei şi neantului, pentru a suspina în sinea ta după un cezarism regulativ sau altul. – Cei de dreapta se pot felicita. Ei precumpănesc oricum, statistic, în populaţia lumii, fiindcă religiile domină masiv. Religia, cu tot discursul ei aparent roz, e – uităm de multe ori – un pesimism intrinsec, o nemulţumire cu lumea de aici, conştiinţa că mai-binele e dincolo, pariul totalităţii pe o miză incertă. Guvernările de stânga au fost, în istorie, o excepţie cu totul infimă, tulburător de exotică. Masa de electori umani e strivitor la dreapta, iar a-i câştiga temporar de partea stângii presupune o prestidigitaţie eroică; stânga e un perpetuu destin de opoziţie.

       (Am un dispreţ moderat pentru cezarisme. Ideea de dresaj necesar al făpturii mă face să casc. Totuşi, nici urmă de optimism structural… Lucrurile nu s-au potrivit prea bine.)

Ce este Rhodiolinul

Rhodiolinul este un remediu natural foarte apreciat atat in Asia de Est cat si in alte parti ale acestui continent. Efectele sale sunt cunoscute de secoe intregi iar planta in sine s-a dovedit mai mult decat capabila sa reziste la unele dintre cee mai dificile conditii de mediu, fiind un excelent reprezentant al genului adaptogen. Tocmai de aceea, in folclorul traditional, Rhodiola Rosea a devenit cunoscuta si drept radacina de aur, ca o aluzie la acea comoara pe care planta o detine.
Chiar daca pana si in Siberia rhodiolinul este cunoscut de foarte multa vreme pentru efectele sale deosebite asupra sanatatii, abia de curand cercetatorii au reusit sa inteleaga care sunt componentele benefice si in ce fel functioneaza ele. Insa surprinzator nu este vorba doar de cateva ci de nu mai putin de 200 de specii ce au trebuit analizate. Dar de departe cele mai mari beneficii le ofera sub genul Rosea, cel care contine cele mai multe componente cu efecte pozitive asupra sanatii.
Dintre rezultatele observate de medicina umana putem enumera:
- Ajuta la mentinerea unui nivel scazut al stresului;
- Scade nivelul glicemiei la diabetici prin stimularea producerii de insulina;
- Este un antioxidant puternic ce neutralizeaza radicalii liberi si contribuie la regenerarea ADN-ului;
- Contribuie la reechilibrarea psihicului;
- Intareste sistemul imunitar.
- Sportivii se pot bucura de o rezistenta si o performanta imbunatatite, rhodiolinul dovedindu-se un excelent adjuvant de efort.
- In preventie, extractul de rhodiolin este recunoscut ca un foarte bun suport pentru o ridicare a nivelului de sanatate, a memoriei si pentru reglarea functiilor metabolice.
Acestea sunt doar cateva dintre motivele pentru care ar trebui sa incercati extractul de Rhodiolin. Totusi, aceasta mica planta originala din Asia ofera mult mai multe avantaje celor ce o consuma astfel incat, macar in parte vor putea fi anulate efectele negative ale mediului modern in care traim. Mai multe despre ce este Rhodiolinul puteti afla pe supli.ro, acolo de unde puteti si comanda acest supliment.

Superstiţia stilului

   Am avut întotdeauna o nedumerire asupra a ceea ce se înţelege la noi, într-o cultură provincială – şi mai cu seamă în genul ei eseistic, – prin stil. Şi se înţelege prea des şlefuirea estetică a frazei ca un fel de obligaţie de igienă; altfel spus, meşteşugul scriiturii. Or, este o catastrofă – e chiar catastrofa paradigmatică – pentru un stil de eseist în genere, iar pentru un scriitor o piatră de mormânt.
       Mărturisirea târzie a unui stilist: ‘Omul care mi-a făcut cel mai mult rău este Valéry. Am avut naivitatea să cred, ca el, că limbajul e totul. O superstiţie franţuzească, de altfel. Nu, limbajul nu e totul, e aproape nimic. Un Dostoievski sau un Tolstoi nu i-au dat nici o importanţă. Dacă ai ceva de spus, o spui, asta-i tot. Căutarea cuvântului potrivit e un demers dintre cele mai vane. Saint-Simon n-a meditat asupra limbajului. Şi totuşi – sau mai curând: de aceea – e poate cel mai puternic scriitor francez. A medita asupra ‘scriiturii’ echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează’ (Cioran, Caiete, v. III).
       În alt registru, ziaristul Brunea-Fox, într-o scrisoare către Fondane: ‘Am ajuns la vârsta… când ceea ce altă dată constituia slăbiciunea noastră juvenilă – metafora, cuvântul-numismat, truvaiul-abisal, termenul-monstru – aceste oglinjoare pentru captat gândirea primitivă – nu mai au priză asupra sensibilităţii noastre…’.
       După ce se repetă până la saţietate despre Cioran formula ‘cel mai mare stilist al limbii franceze’, în genere nu se mai adaugă nimic. Ca şi cînd esenţa operei lui ar consta în formă, în înfloritură, în ohtăturile pe care le smulge domnişoarelor. Geniul, unicul său geniu, dacă a avut unul, e de găsit în fondul gândirii sale. El poate fi în expresie, în percutanţa ei, dar nu în ornamentul cu dantelă; în acuitate şi forţă, nu în şlefuire şi meşteşug. ‘Toate apele au culoarea înecului’ – nici o înfloritură aici, doar geniu pur. Nu travaliul de şlefuitor o să intereseze vreodată la un tip ca el; e chiar foarte sigur că n-are deja nici un fel de importanţă. Mai mult, e de obicei invocat de cei care-i ‘admiră’ stilul pentru a-i putea respinge mai bine ideile. C. e mare prin ceea ce a spus, şi prea puţin sau deloc prin felul cum a făcut-o. Poţi să-i înţelegi furia şi acea prefaţă ucigaşă la Valéry; francezii i-au indus o slăbiciune de care şi-a dat seama prea târziu pentru a o mai remedia. N-a mai scăpat niciodată de superstiţia formei; poate doar în scrisori; şi e într-adevăr o lepră. Una dintre dramele lui a fost asta.
       Săptămânile trecute, un om care mi-e drag, un tip care-ar fi putut fi în această viaţă foarte mult dar s-a mulţumit să fie cel mai important eseist român, a spus despre ultima lui carte că a lucrat-o foarte mult în formă. Sensul spuselor lui era ăsta. M-am prăbuşit. Într-adevăr, textul este lucrat. Într-atât de lucrat – şi el -, că-ţi vine să vomiţi la a doua pagină: cadenţa, pirueta fonetică şi impresia de afectare livrescă sufocă fără milă ultimele urme de autentic din el. Mă întreb, de altfel, dacă vom mai citi vreodată, până la sfârşitul vieţii, un singur text real scris de acest om, fie şi în viitoare manuscrise postume. S-a mulţumit să scrie pentru institutoare îmbujorate, şi asta l-a costat sufletul. Fiindcă e sigur vorba de cel mai autentic tip pe care l-a dat în vremea din urmă acest teritoriu întâmplător. De douăzeci de ani, însă, n-a scris un text autentic, nu i s-a luat un singur interviu adevărat, n-a scos un singur cuvânt despre cel care, cu adevărat, este. Acoperit de o plasă de fraze, de meremetiseli ‘importante’ pe care le putea lăsa subalternilor, pluteşte şi se stinge în propria-i legendă despre legenda care ar fi putut fi.
       Superstiţia stilului ca ornamentică a distrus destui tipi care porniseră prin a fi extraordinari. Cel puţin doi ar fi ajuns, sunt sigur, destul de departe. Sunt astăzi distruşi, terminaţi de această ‘oglinjoară’ care e tot ce a rămas din ei. Le poţi citi orice text din ultimii ani, de la început la sfârşit şi de la coadă la cap: sunt aceleaşi. Fondul a secătuit; flutură dantela gălbuie a formei. Nu doar că orice carte scoasă de ei spune de douăzeci de ani acelaşi lucru: dar orice carte spune acum nimic. Fireşte, micile hiene ignare le-au simţit slăbiciunea – sterilitatea fundamentală, inexistenţa unui corpus de idei, uriaşa dezamăgire care vor fi când şi legenda in posse se va fi terminat – şi de cinci-zece ani se reped…
       Iată superstiţia ‘stilului’, una din catastrofele culturilor mici.

Convins

Acel moment, săptămâni după moartea unui cunoscut, când trebuie să-i ştergi numărul de telefon din carnetul de adrese. Gest sec. Senzaţia de gol, ştiind că aşa îl ucizi tu însuţi pe cel mort, de data asta pentru totdeauna.
       Aceeaşi impresie consultând albumul cu fotografii din copilărie, de unde te priveşte un ins în miniatură. Pare vag încrezător în viaţă; puţin derutat, de asemenea. Nu te regăseşti  în privirea acelui băieţel mai degrabă trist; nu recunoşti nimic. La ce se gândeşte, de ce priveşte într-o parte, ce-l face să fie serios? Imposibil să reconstitui locul unde se află – sau altceva, orice altceva. Adevărul e ăsta: habar nu ai cine e. Făptura aia nu există. Nu luăm cu noi nici o amintire, nici un carnet de adrese. La fiecare vârstă ne naştem alţii, fără legătură cu nimic. Sunt convins că, bătrân, voi privi fotografiile de azi cu toată spaima, şi apoi n-o să mai vreau să le văd.

Detartrantul o metoda de curatare usoara

Desi pare un lucru simplu si la indemana oricui, sa fi gospodina nu este chiar atat de usor, mai ales cand vine vorba de curatenie. Se face curat greu se mentine putin si trebuie facut iar, daca aveti animale sau copii cu atat mai mult.
Intr-o perioada in care nu mai avem timp de nimic fiind ocupati cu treburile de zi cu zi incercam din rasputeri sa fim cat mai eficienti in tot ceea ce facem si sa pierdem cat mai  putin timp  cu orice activitate de care nu putem fugi, pentru a avea mai mult timp de odihna sau de petrecut cu familias au prietenii.
Curatenia, care e atat de obositoare are acum alternative din ce in ce mai  performante pentru a reduce timpul pierdut si efortul.
Printre produsele de curatenie profesionale ca sapunuri, detergenti, degresanti, care actioneaza aproape singure, fara mare efort din partea dumneavoastra, se gaseste si detartrantul.
Orice tip de detartrant are o putere de curatare superioara oricarui detergent, este acid pentru a putea indeparta cu eficienta depunerile de piatra, sapun, rugina sau alte impurtitati depuse pe obiectele sanitare.
Detartrantul poate fi mai slab sau mai puternic in functie de ce aveti nevoie sa curatati. In functie de  substantele active din componenta, detertrantul poate indeparta chiar si cele mai vechi depuneri, lasand in urma locul perfect igienizat.
In gospodarie de obicei se utilizeaza un detartrant cu actiune  moderata, parfumat incat sa nu deranjeze persoanlele din apropiere sau sa deterioreze suprafetele.
Pentru suprafete mult mai rezistente decat  obiectele sanitare din casa, ca de exemplu cimentul, exista detartrant  cu actiune agresiva.
Si in cazul piscinelor, toaletelor sau a dusurilor publice, detartrantul este cel care poate curata depunerile cu succes iar pe langa agentul puternic de curatare, igienizeaza zona respectiva, facand-o mai sigura pentru cei ce o utilizeaza.

Citit

 La New York, fumătorii sunt urmăriţi de-acum şi în parcuri.
       Într-o zi, într-o zi cu soare, un ins va ieşi cu o mitralieră.

       Nu pricep de ce revendicarea creşterii de salariu e o problemă pentru patroni. Salariatul va avea, cu un venit sporit, o putere mai mare de consum, ceea ce ar trebui să-i placă patronului. Va consuma şi ceea ce a produs el însuşi în propria-i uzină, deci plus-valoarea patronului creşte cu atât mai mult. Nu văd în ce constă marea problemă a creşterii puterii de cumpărare a salariatului, când asta îmbogăţeşte oricum patronul. Salariatul se bucură câteva luni de venituri, îţi cumpără produsele, se îndatorează, face credite etc., şi cel care câştigă în final eşti tot tu. Deci poţi fi, ca patron, când keynesian, când antikeynesian, jucându-te aşa fără probleme, în această buclă perpetuă în care cel care câştigă în final vei fi tu (e ceea ce se întâmplă cu alegerile, când stânga succede dreptei şi creşte veniturile, apoi îi cedează locul etc., rondul cunoscut de un secol). Sindicatele sunt cele mai bune instrumente ale patronilor: de decenii, ce altceva mai cer decât creşteri de venituri? Când trece o manifestaţie de stradă pentru creşterea salariilor, singurii care ar trebui să aplaude de pe margine sunt patronii. În societatea de consum, creşterea alternată a venitului sclavului nu e o problemă, ci un avantaj suplimentar.

       Tony Blair în memorii: ‘Când ajungi la vârful Puterii, se instalează o tristeţe care nu te mai părăseşte niciodată’. – E cam cea mai interesantă remarcă de om politic. Nu ştiu dacă esenţa acestei tristeţi e dată de Puterea în sine. De goliciunea ei, de conştiinţa sâcâitoare că lucrurile se supun de fapt unui subtil hazard, arbitrarului, lipsei de necesitate, şi tu nu prea ai mare lucru, oricum nimic esenţial, de făcut pe-acolo. Poate mai e, în sfârşit, ideea – la care oftezi – că nu se poate merge mai departe de-atât, că acela e vârful carierei tale, şi deci că din clipa aceea tu nu mai ai un viitor. De ce omul politic a devenit trist – după ce, vreme de secole, a fost grandilocvent şi entuziast -, iată o problematică neformulată încă.

       Virginia, la 1920: ‘Majoritatea oamenilor care au murit acum o sută de ani ne-au devenit străini. Ne purtăm faţă de ei cu o politeţe plină de jenă’.
       …Majoritatea oamenilor care sunt în viaţă, azi, şi au cincizeci de ani, ne-au devenit străini.

       Nimeni nu-şi cheltuie economiile pe lucruri minore. De ce nu economisim pentru aceleaşi lucruri şi pentru acelaşi tip de experienţe, deja familiare. De ce cu banii strânşi cumpărăm noul, altceva-ul, alteritatea (maşină, casă, voiaj). Când ar fi atât de coerent, de simplu să rămânem în spaţiul a ceea ce cunoaştem, sporindu-l. E dezolant dacă tot resortul comerţului ar fi psihologia umană.

       Ar trebui scris odată despre atitudinile care par societăţii insolente, provocatoare, sarcastice şi care nu sunt, de fapt, decât simplu dispreţ confundat cu insolenţa.

       ‘…Într-un timp în care cei mai mulţi scriitori nu au răbdarea să scrie despre altceva decât despre barurile preferate şi despre tragica lor viaţă amoroasă.’

       Tortura lui Chamfort. Recunoscut şi denunţat de revoluţionari, îşi trage un glonte în cap. Ratează, glontele îi smulge nasul şi maxilarul. Înspăimântat, încearcă să-şi taie gâtul, dar fără succes. Din nou îşi înfige de câteva ori cuţitul în piept, apoi încearcă să-şi taie arterele de la gambă. Prăbuşit, salvat de medici, moare după câteva luni, de septicemie…
       Fiola de cianură se procură din timp; ea se păstrează…

       Nou roman al lui Cunningham. Nu ştiu. De la ultimele trei citesc aceeaşi carte.

       În drum spre duş, privire în oglindă. Stupoare temperată. Slăbiciune vizibilă. Siluetă longilină, braţe subţiate, paloare stranie. Sunt o fantomă.
       Vânzătoarea de ieri: ‘Arătaţi foarte palid… Vă simţiţi bine?’.
       Well…

       Obiceiul cititului oferă continuitate. Începem o carte. Undeva pe la mijloc, irupe lumea reală: ne moare cineva apropiat. Când, seara, ajungem acasă din nou, avem impresia că totul are continuitate şi sens, că nimic cu adevărat grav sau neobişnuit nu s-a întâmplat. Deschidem lampa de lângă fotoliu. Luăm cartea. Suntem la capitolul şase. Totul e în continuare posibil, realitatea e dizolvată de conştiinţă.
       Mai este şi faptul că mâine se face lumină în jurul aceleiaşi ore.

       ‘Uneori aş vrea să consemnez ceea ce spun oamenii, mai degrabă decât să-i descriu. Dificultatea constă în aceea că spun atât de puţine lucruri’ (V.W.).
       E una dintre cele mai adevărate mărturisiri de scriitor. Împotriva a ceea ce se crede, foarte puţini oameni spun lucruri interesante, şi o infimă parte dintre ei sunt interesanţi. Viaţa lor e năclăită de o cleveteală a nimicului. Nu-ţi mai rămâne decât să-i descrii: ‘avea un pulover rulat pe gât şi o voce neobişnuită’… Nu poţi să spui: ‘Era o fiinţă riguros nulă, o făptură de prisos, al cărei rost necesar pe lume nu ţi-l puteai nicicum închipui contemplând-o’. Descrii resemnat puloverul.

       Frig, în curând zăpadă. Here we go again.

Bogaţii

Etalajul bogaţilor (în cea mai mare parte moştenitori, la a doua generaţie): mari podgorii, achiziţionarea de artă contemporană, de cai pur-sânge. Iahturi (mai puţin class decât velierele, supradimensionate şi dificil de întreţinut – 75.000 € un plin de rezervor -, cu un fel de bătălie navală infantil-freudiană pentru ‘cel mai lung din lume’, titlu deţinut maximum câteva luni, când va fi depăşit de următorul; actualmente e al şeicului Dubaiului, cu 162 m), veliere participante la Maxi Yacht Rolex Cup din Porto Cervo. Armatorul personalizează iahtul, designul interioarelor e realizat de creatori în vogă. Construcţia cramelor personale – capacitate, peste 2.000 de butoaie şi zeci de mii de sticle – e încredinţată totdeauna unor arhitecţi cunoscuţi.
După panica provocată de criză, maşina ultraliberală s-a repus în mişcare. Hiperbogaţii au devenit şi mai bogaţi; veniturile cresc cu 40% între 2004 şi 2007, cu alte 40% în 2007-2010; numărul miliardarilor creşte cu 30% în 2009. Nu mai e validă butada care crea un raport necesar: ‘când bogaţii slăbesc, săracii mor de foame’. Azi, săracii şi clasele de mijloc sărăcesc peste tot, iar hiperbogaţii continuă să se îmbogăţească. Ordinele de mărime, între ultimele şi primele trepte ale scării sociale, sunt incomensurabile.
Nu sunt nici cei mai productivi, nici cei mai inventivi, nici cei mai creativi inşi din lume. Sunt cei mai bogaţi.

Sa nu uitam colindele

Din cele mai vechi timpuri colindele sunt o traditie sfanta de Craciun, un mod de aducere aminte pentru fiecare crestin si un obicei indragit de cei mici. La sate si in comune Craciunul este sarbatorit mereu cu fast si voie buna, pastrandu-se mereu acel spirit specific de sarbatori iar copii si adolescentii merg mereu cu colindul la casele oamenilor ce ii asteapta cu felii de cozonac cald si cu colaci aburinzi.
In contrast cu aceasta imagine idilica, in oase, sarbatoarea Craciunului a devenit una palida, adesea guvernata de pretul alimentelor si de munca in exces decat de acel spirit specific perioadei de sfarsit de an. Insa chiar si aici multi copii merg si azi cu colindul chiar daca sunt tot mai putini cei ce le deschid usa.
Revenind la obiceiurile de la sat, aici flacaii invata din timp nenumarate colinde frumoase pe care si parintii lor le-au invatat cu ani in urma si apoi pleaca la colindat, uneori chiar si in ceata, nu atat pentru a primi ceva in schimbul stradaniei lor ci mai degraba pentru ca asa cere traditia si pentru ca aceste colinde aduc bucurie in sufletele oamenilor. Ba mai mult, traditia din unele localitati spune ca tinerii trebuie sa ia la rand toate casele iar cu cele adunate de la colindat vor face hore in a doua si a treia zi de Craciun, aducand la dans si fetele din sat.
Acestea sunt in doar cateva cuvinte obiceiurile de colindat ce se intalnesc pe la noi. Insa putini dintre noi sunt aceia care cunosc mai multe despre ce a insemnat traditia colindelor la noi in tara in decursul ultimelor secole. Cati oare isi mai aduc aminte de repertoriul enorm de colinde pe care marile personalitati ale culturii romanesti au reusit sa il culeaga la inceput de secol XX de pe intregul tarii noastre?
Iata ca in ultima vreme, revitalizarea colindelor romanesti nu a venit din partea scrisa a culturii ci de pe net, poate cea mai improbabila sursa daca ar fi sa ma intrebati pe mine. Internetul a reusit acolo unde orice editura ar fi dat gres, constituind un fond cultural extrem de accesibil si de care se poate bucura oricine.
Daca vreti sa redescoperiti niste colinde aproape uitate, puteti gasi o colectie de colinde pe mamicamea.ro, in cadrul catorva articole foarte  bine scrise.

Jean Clair

Jean Clair, conservator la Musées de France, Musée d’Art moderne, Centre Pompidou etc.: ‘Am trecut de la cultura cultului la cultul culturii’ (L’Hiver de la culture). Mutaţie importantă, de la milenii în care arta era destinată privirii zeilor şi ascunsă privirii oamenilor, la o cultură a hipervizibilităţii şi hiperexpunerii, destinată unor mulţimi amorfe. Totul e gest cultural; opera de artă şi-a pierdut aura iar cuvântul ‘cultură’, sensul.
Bun, problema nu e nici măcar asta. E a producţiei culturale contemporane în sine. Suntem în indiferenţa faţă de vechile categorii de Frumos. Mulţimile indistincte care dau năvală în muzee ies totuşi relativ dezamăgite. Chestia asta e hiperinteresantă. Nu sunt convinse de ce văd. Aşteptarea e spre alt tip de emoţie pură la suprafaţa dezirabilului.

Conceived with Malice: Literature as Revenge. Cartea e nefondată şi slabă. Dar god damn it, ce titlu.

‘Să fie clar, nu sunt nici pentru, nici contra. Dimpotrivă.’

Happy end-ul hollywoodian a fost o minciună structurală: finalitatea în care cel bun e de partea binelui şi binele învinge. Deşi, în realitate, el e sistematic strivit. Şi toată lumea ştie asta. Cu o simplă eroare pioasă şi un vis glamour, au reuşit să dureze aproape un secol. Asta e important. Şi cât de mult tânjeam după ea, de vreme ce.

Lumea în care ‘noi’ trece înaintea lui ‘eu’.
Atât. Nimic mai mult. Nu vreun lucru mare.
Atâta lucru nu am fost în stare să facem de şapte mii de ani. E totuşi ceva.

L’Atalante (1934), Precious life (2010), Videocracy (2009). (Documentar caricatural, simplu tezist. Îţi revelă totuşi facil un lucru: faţă de Franţa, Germania sau Anglia, Italia e o ţară occidentală de a treia mână. Nu e deloc imposibil să o depăşească şi Estul; realmente la Mediterana lucrurile nu stau strălucit, judecând obiectiv şi paritar, cetăţean mediu cu cetăţean mediu. Nici un vis. E o lume fără viitor.)

Detalii biografice stranii ale Ditei P. De revăzut.

E invocat deja, în şoaptă, al treilea val al crizei (slăbirea dolarului, speculaţii cu materiile prime alimentare, distrugerea economiilor clasei de mijloc). Aceleaşi puncte slabe: mai întâi Occidentul periferic.
Ce mă îngrijorează e valul oboselii, morozitatea, acumularea de nonsens. Simţi că occidentalul mediu e la capătul puterilor.

Aş vrea ca scriitorii să nu mai scrie atât. Aş prefera să retrăim perioada când scriai cinci-şase romane într-o viaţă. Oare este vreunul atât de imbecil încât să nu se fi prins că 99% dintre cărţi sunt născute moarte şi nu există? Adică, bun, industria editorială e vindecabilă numai cu dinamită. Dar un scriitor ştie. Nu e complet debil.
În cunoştinţă de cauză, cei de azi încearcă să se gândească şi la fesierii cititorului. O compensaţie.

Reprezentările penisului în artă. În preistorie, fertilitate; în arta greco-romană, bisexualitate şi organ juvenil; dualitate suflet-corp în arta paleocreştină; în cea medievală, apropiere; după 1789, deschidere; în fine azi, eliberare, vizibilitate, afirmare de status. De la tensiune la transparenţă şi, în sfârşit, confort.
Contrariul parcursului erectil.

– Dă-mi voie să te întreb ceva. Ce vor femeile?
N-am stat prea mult pe gânduri.
– Siguranţă. Şi… pericol.
I-a plăcut. În ochii lui, trec drept un expert în materie. Acea ‘was will das Weib’ works every time.