Am avut întotdeauna o nedumerire asupra a ceea ce se înţelege la noi, într-o cultură provincială – şi mai cu seamă în genul ei eseistic, – prin stil. Şi se înţelege prea des şlefuirea estetică a frazei ca un fel de obligaţie de igienă; altfel spus, meşteşugul scriiturii. Or, este o catastrofă – e chiar catastrofa paradigmatică – pentru un stil de eseist în genere, iar pentru un scriitor o piatră de mormânt.
Mărturisirea târzie a unui stilist: ‘Omul care mi-a făcut cel mai mult rău este Valéry. Am avut naivitatea să cred, ca el, că limbajul e totul. O superstiţie franţuzească, de altfel. Nu, limbajul nu e totul, e aproape nimic. Un Dostoievski sau un Tolstoi nu i-au dat nici o importanţă. Dacă ai ceva de spus, o spui, asta-i tot. Căutarea cuvântului potrivit e un demers dintre cele mai vane. Saint-Simon n-a meditat asupra limbajului. Şi totuşi – sau mai curând: de aceea – e poate cel mai puternic scriitor francez. A medita asupra ‘scriiturii’ echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează’ (Cioran, Caiete, v. III).
În alt registru, ziaristul Brunea-Fox, într-o scrisoare către Fondane: ‘Am ajuns la vârsta… când ceea ce altă dată constituia slăbiciunea noastră juvenilă – metafora, cuvântul-numismat, truvaiul-abisal, termenul-monstru – aceste oglinjoare pentru captat gândirea primitivă – nu mai au priză asupra sensibilităţii noastre…’.
După ce se repetă până la saţietate despre Cioran formula ‘cel mai mare stilist al limbii franceze’, în genere nu se mai adaugă nimic. Ca şi cînd esenţa operei lui ar consta în formă, în înfloritură, în ohtăturile pe care le smulge domnişoarelor. Geniul, unicul său geniu, dacă a avut unul, e de găsit în fondul gândirii sale. El poate fi în expresie, în percutanţa ei, dar nu în ornamentul cu dantelă; în acuitate şi forţă, nu în şlefuire şi meşteşug. ‘Toate apele au culoarea înecului’ – nici o înfloritură aici, doar geniu pur. Nu travaliul de şlefuitor o să intereseze vreodată la un tip ca el; e chiar foarte sigur că n-are deja nici un fel de importanţă. Mai mult, e de obicei invocat de cei care-i ‘admiră’ stilul pentru a-i putea respinge mai bine ideile. C. e mare prin ceea ce a spus, şi prea puţin sau deloc prin felul cum a făcut-o. Poţi să-i înţelegi furia şi acea prefaţă ucigaşă la Valéry; francezii i-au indus o slăbiciune de care şi-a dat seama prea târziu pentru a o mai remedia. N-a mai scăpat niciodată de superstiţia formei; poate doar în scrisori; şi e într-adevăr o lepră. Una dintre dramele lui a fost asta.
Săptămânile trecute, un om care mi-e drag, un tip care-ar fi putut fi în această viaţă foarte mult dar s-a mulţumit să fie cel mai important eseist român, a spus despre ultima lui carte că a lucrat-o foarte mult în formă. Sensul spuselor lui era ăsta. M-am prăbuşit. Într-adevăr, textul este lucrat. Într-atât de lucrat – şi el -, că-ţi vine să vomiţi la a doua pagină: cadenţa, pirueta fonetică şi impresia de afectare livrescă sufocă fără milă ultimele urme de autentic din el. Mă întreb, de altfel, dacă vom mai citi vreodată, până la sfârşitul vieţii, un singur text real scris de acest om, fie şi în viitoare manuscrise postume. S-a mulţumit să scrie pentru institutoare îmbujorate, şi asta l-a costat sufletul. Fiindcă e sigur vorba de cel mai autentic tip pe care l-a dat în vremea din urmă acest teritoriu întâmplător. De douăzeci de ani, însă, n-a scris un text autentic, nu i s-a luat un singur interviu adevărat, n-a scos un singur cuvânt despre cel care, cu adevărat, este. Acoperit de o plasă de fraze, de meremetiseli ‘importante’ pe care le putea lăsa subalternilor, pluteşte şi se stinge în propria-i legendă despre legenda care ar fi putut fi.
Superstiţia stilului ca ornamentică a distrus destui tipi care porniseră prin a fi extraordinari. Cel puţin doi ar fi ajuns, sunt sigur, destul de departe. Sunt astăzi distruşi, terminaţi de această ‘oglinjoară’ care e tot ce a rămas din ei. Le poţi citi orice text din ultimii ani, de la început la sfârşit şi de la coadă la cap: sunt aceleaşi. Fondul a secătuit; flutură dantela gălbuie a formei. Nu doar că orice carte scoasă de ei spune de douăzeci de ani acelaşi lucru: dar orice carte spune acum nimic. Fireşte, micile hiene ignare le-au simţit slăbiciunea – sterilitatea fundamentală, inexistenţa unui corpus de idei, uriaşa dezamăgire care vor fi când şi legenda in posse se va fi terminat – şi de cinci-zece ani se reped…
Iată superstiţia ‘stilului’, una din catastrofele culturilor mici.
Mărturisirea târzie a unui stilist: ‘Omul care mi-a făcut cel mai mult rău este Valéry. Am avut naivitatea să cred, ca el, că limbajul e totul. O superstiţie franţuzească, de altfel. Nu, limbajul nu e totul, e aproape nimic. Un Dostoievski sau un Tolstoi nu i-au dat nici o importanţă. Dacă ai ceva de spus, o spui, asta-i tot. Căutarea cuvântului potrivit e un demers dintre cele mai vane. Saint-Simon n-a meditat asupra limbajului. Şi totuşi – sau mai curând: de aceea – e poate cel mai puternic scriitor francez. A medita asupra ‘scriiturii’ echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează’ (Cioran, Caiete, v. III).
În alt registru, ziaristul Brunea-Fox, într-o scrisoare către Fondane: ‘Am ajuns la vârsta… când ceea ce altă dată constituia slăbiciunea noastră juvenilă – metafora, cuvântul-numismat, truvaiul-abisal, termenul-monstru – aceste oglinjoare pentru captat gândirea primitivă – nu mai au priză asupra sensibilităţii noastre…’.
După ce se repetă până la saţietate despre Cioran formula ‘cel mai mare stilist al limbii franceze’, în genere nu se mai adaugă nimic. Ca şi cînd esenţa operei lui ar consta în formă, în înfloritură, în ohtăturile pe care le smulge domnişoarelor. Geniul, unicul său geniu, dacă a avut unul, e de găsit în fondul gândirii sale. El poate fi în expresie, în percutanţa ei, dar nu în ornamentul cu dantelă; în acuitate şi forţă, nu în şlefuire şi meşteşug. ‘Toate apele au culoarea înecului’ – nici o înfloritură aici, doar geniu pur. Nu travaliul de şlefuitor o să intereseze vreodată la un tip ca el; e chiar foarte sigur că n-are deja nici un fel de importanţă. Mai mult, e de obicei invocat de cei care-i ‘admiră’ stilul pentru a-i putea respinge mai bine ideile. C. e mare prin ceea ce a spus, şi prea puţin sau deloc prin felul cum a făcut-o. Poţi să-i înţelegi furia şi acea prefaţă ucigaşă la Valéry; francezii i-au indus o slăbiciune de care şi-a dat seama prea târziu pentru a o mai remedia. N-a mai scăpat niciodată de superstiţia formei; poate doar în scrisori; şi e într-adevăr o lepră. Una dintre dramele lui a fost asta.
Săptămânile trecute, un om care mi-e drag, un tip care-ar fi putut fi în această viaţă foarte mult dar s-a mulţumit să fie cel mai important eseist român, a spus despre ultima lui carte că a lucrat-o foarte mult în formă. Sensul spuselor lui era ăsta. M-am prăbuşit. Într-adevăr, textul este lucrat. Într-atât de lucrat – şi el -, că-ţi vine să vomiţi la a doua pagină: cadenţa, pirueta fonetică şi impresia de afectare livrescă sufocă fără milă ultimele urme de autentic din el. Mă întreb, de altfel, dacă vom mai citi vreodată, până la sfârşitul vieţii, un singur text real scris de acest om, fie şi în viitoare manuscrise postume. S-a mulţumit să scrie pentru institutoare îmbujorate, şi asta l-a costat sufletul. Fiindcă e sigur vorba de cel mai autentic tip pe care l-a dat în vremea din urmă acest teritoriu întâmplător. De douăzeci de ani, însă, n-a scris un text autentic, nu i s-a luat un singur interviu adevărat, n-a scos un singur cuvânt despre cel care, cu adevărat, este. Acoperit de o plasă de fraze, de meremetiseli ‘importante’ pe care le putea lăsa subalternilor, pluteşte şi se stinge în propria-i legendă despre legenda care ar fi putut fi.
Superstiţia stilului ca ornamentică a distrus destui tipi care porniseră prin a fi extraordinari. Cel puţin doi ar fi ajuns, sunt sigur, destul de departe. Sunt astăzi distruşi, terminaţi de această ‘oglinjoară’ care e tot ce a rămas din ei. Le poţi citi orice text din ultimii ani, de la început la sfârşit şi de la coadă la cap: sunt aceleaşi. Fondul a secătuit; flutură dantela gălbuie a formei. Nu doar că orice carte scoasă de ei spune de douăzeci de ani acelaşi lucru: dar orice carte spune acum nimic. Fireşte, micile hiene ignare le-au simţit slăbiciunea – sterilitatea fundamentală, inexistenţa unui corpus de idei, uriaşa dezamăgire care vor fi când şi legenda in posse se va fi terminat – şi de cinci-zece ani se reped…
Iată superstiţia ‘stilului’, una din catastrofele culturilor mici.
No comments:
Post a Comment