Jean Clair, conservator la Musées de France, Musée d’Art moderne, Centre Pompidou etc.: ‘Am trecut de la cultura cultului la cultul culturii’ (L’Hiver de la culture). Mutaţie importantă, de la milenii în care arta era destinată privirii zeilor şi ascunsă privirii oamenilor, la o cultură a hipervizibilităţii şi hiperexpunerii, destinată unor mulţimi amorfe. Totul e gest cultural; opera de artă şi-a pierdut aura iar cuvântul ‘cultură’, sensul.
Bun, problema nu e nici măcar asta. E a producţiei culturale contemporane în sine. Suntem în indiferenţa faţă de vechile categorii de Frumos. Mulţimile indistincte care dau năvală în muzee ies totuşi relativ dezamăgite. Chestia asta e hiperinteresantă. Nu sunt convinse de ce văd. Aşteptarea e spre alt tip de emoţie pură la suprafaţa dezirabilului.
Conceived with Malice: Literature as Revenge. Cartea e nefondată şi slabă. Dar god damn it, ce titlu.
‘Să fie clar, nu sunt nici pentru, nici contra. Dimpotrivă.’
Happy end-ul hollywoodian a fost o minciună structurală: finalitatea în care cel bun e de partea binelui şi binele învinge. Deşi, în realitate, el e sistematic strivit. Şi toată lumea ştie asta. Cu o simplă eroare pioasă şi un vis glamour, au reuşit să dureze aproape un secol. Asta e important. Şi cât de mult tânjeam după ea, de vreme ce.
Lumea în care ‘noi’ trece înaintea lui ‘eu’.
Atât. Nimic mai mult. Nu vreun lucru mare.
Atâta lucru nu am fost în stare să facem de şapte mii de ani. E totuşi ceva.
L’Atalante (1934), Precious life (2010), Videocracy (2009). (Documentar caricatural, simplu tezist. Îţi revelă totuşi facil un lucru: faţă de Franţa, Germania sau Anglia, Italia e o ţară occidentală de a treia mână. Nu e deloc imposibil să o depăşească şi Estul; realmente la Mediterana lucrurile nu stau strălucit, judecând obiectiv şi paritar, cetăţean mediu cu cetăţean mediu. Nici un vis. E o lume fără viitor.)
Detalii biografice stranii ale Ditei P. De revăzut.
E invocat deja, în şoaptă, al treilea val al crizei (slăbirea dolarului, speculaţii cu materiile prime alimentare, distrugerea economiilor clasei de mijloc). Aceleaşi puncte slabe: mai întâi Occidentul periferic.
Ce mă îngrijorează e valul oboselii, morozitatea, acumularea de nonsens. Simţi că occidentalul mediu e la capătul puterilor.
Aş vrea ca scriitorii să nu mai scrie atât. Aş prefera să retrăim perioada când scriai cinci-şase romane într-o viaţă. Oare este vreunul atât de imbecil încât să nu se fi prins că 99% dintre cărţi sunt născute moarte şi nu există? Adică, bun, industria editorială e vindecabilă numai cu dinamită. Dar un scriitor ştie. Nu e complet debil.
În cunoştinţă de cauză, cei de azi încearcă să se gândească şi la fesierii cititorului. O compensaţie.
Reprezentările penisului în artă. În preistorie, fertilitate; în arta greco-romană, bisexualitate şi organ juvenil; dualitate suflet-corp în arta paleocreştină; în cea medievală, apropiere; după 1789, deschidere; în fine azi, eliberare, vizibilitate, afirmare de status. De la tensiune la transparenţă şi, în sfârşit, confort.
Contrariul parcursului erectil.
– Dă-mi voie să te întreb ceva. Ce vor femeile?
N-am stat prea mult pe gânduri.
– Siguranţă. Şi… pericol.
I-a plăcut. În ochii lui, trec drept un expert în materie. Acea ‘was will das Weib’ works every time.
Bun, problema nu e nici măcar asta. E a producţiei culturale contemporane în sine. Suntem în indiferenţa faţă de vechile categorii de Frumos. Mulţimile indistincte care dau năvală în muzee ies totuşi relativ dezamăgite. Chestia asta e hiperinteresantă. Nu sunt convinse de ce văd. Aşteptarea e spre alt tip de emoţie pură la suprafaţa dezirabilului.
Conceived with Malice: Literature as Revenge. Cartea e nefondată şi slabă. Dar god damn it, ce titlu.
‘Să fie clar, nu sunt nici pentru, nici contra. Dimpotrivă.’
Happy end-ul hollywoodian a fost o minciună structurală: finalitatea în care cel bun e de partea binelui şi binele învinge. Deşi, în realitate, el e sistematic strivit. Şi toată lumea ştie asta. Cu o simplă eroare pioasă şi un vis glamour, au reuşit să dureze aproape un secol. Asta e important. Şi cât de mult tânjeam după ea, de vreme ce.
Lumea în care ‘noi’ trece înaintea lui ‘eu’.
Atât. Nimic mai mult. Nu vreun lucru mare.
Atâta lucru nu am fost în stare să facem de şapte mii de ani. E totuşi ceva.
L’Atalante (1934), Precious life (2010), Videocracy (2009). (Documentar caricatural, simplu tezist. Îţi revelă totuşi facil un lucru: faţă de Franţa, Germania sau Anglia, Italia e o ţară occidentală de a treia mână. Nu e deloc imposibil să o depăşească şi Estul; realmente la Mediterana lucrurile nu stau strălucit, judecând obiectiv şi paritar, cetăţean mediu cu cetăţean mediu. Nici un vis. E o lume fără viitor.)
Detalii biografice stranii ale Ditei P. De revăzut.
E invocat deja, în şoaptă, al treilea val al crizei (slăbirea dolarului, speculaţii cu materiile prime alimentare, distrugerea economiilor clasei de mijloc). Aceleaşi puncte slabe: mai întâi Occidentul periferic.
Ce mă îngrijorează e valul oboselii, morozitatea, acumularea de nonsens. Simţi că occidentalul mediu e la capătul puterilor.
Aş vrea ca scriitorii să nu mai scrie atât. Aş prefera să retrăim perioada când scriai cinci-şase romane într-o viaţă. Oare este vreunul atât de imbecil încât să nu se fi prins că 99% dintre cărţi sunt născute moarte şi nu există? Adică, bun, industria editorială e vindecabilă numai cu dinamită. Dar un scriitor ştie. Nu e complet debil.
În cunoştinţă de cauză, cei de azi încearcă să se gândească şi la fesierii cititorului. O compensaţie.
Reprezentările penisului în artă. În preistorie, fertilitate; în arta greco-romană, bisexualitate şi organ juvenil; dualitate suflet-corp în arta paleocreştină; în cea medievală, apropiere; după 1789, deschidere; în fine azi, eliberare, vizibilitate, afirmare de status. De la tensiune la transparenţă şi, în sfârşit, confort.
Contrariul parcursului erectil.
– Dă-mi voie să te întreb ceva. Ce vor femeile?
N-am stat prea mult pe gânduri.
– Siguranţă. Şi… pericol.
I-a plăcut. În ochii lui, trec drept un expert în materie. Acea ‘was will das Weib’ works every time.
No comments:
Post a Comment