La New York, fumătorii sunt urmăriţi de-acum şi în parcuri.
Într-o zi, într-o zi cu soare, un ins va ieşi cu o mitralieră.
Nu pricep de ce revendicarea creşterii de salariu e o problemă pentru patroni. Salariatul va avea, cu un venit sporit, o putere mai mare de consum, ceea ce ar trebui să-i placă patronului. Va consuma şi ceea ce a produs el însuşi în propria-i uzină, deci plus-valoarea patronului creşte cu atât mai mult. Nu văd în ce constă marea problemă a creşterii puterii de cumpărare a salariatului, când asta îmbogăţeşte oricum patronul. Salariatul se bucură câteva luni de venituri, îţi cumpără produsele, se îndatorează, face credite etc., şi cel care câştigă în final eşti tot tu. Deci poţi fi, ca patron, când keynesian, când antikeynesian, jucându-te aşa fără probleme, în această buclă perpetuă în care cel care câştigă în final vei fi tu (e ceea ce se întâmplă cu alegerile, când stânga succede dreptei şi creşte veniturile, apoi îi cedează locul etc., rondul cunoscut de un secol). Sindicatele sunt cele mai bune instrumente ale patronilor: de decenii, ce altceva mai cer decât creşteri de venituri? Când trece o manifestaţie de stradă pentru creşterea salariilor, singurii care ar trebui să aplaude de pe margine sunt patronii. În societatea de consum, creşterea alternată a venitului sclavului nu e o problemă, ci un avantaj suplimentar.
Tony Blair în memorii: ‘Când ajungi la vârful Puterii, se instalează o tristeţe care nu te mai părăseşte niciodată’. – E cam cea mai interesantă remarcă de om politic. Nu ştiu dacă esenţa acestei tristeţi e dată de Puterea în sine. De goliciunea ei, de conştiinţa sâcâitoare că lucrurile se supun de fapt unui subtil hazard, arbitrarului, lipsei de necesitate, şi tu nu prea ai mare lucru, oricum nimic esenţial, de făcut pe-acolo. Poate mai e, în sfârşit, ideea – la care oftezi – că nu se poate merge mai departe de-atât, că acela e vârful carierei tale, şi deci că din clipa aceea tu nu mai ai un viitor. De ce omul politic a devenit trist – după ce, vreme de secole, a fost grandilocvent şi entuziast -, iată o problematică neformulată încă.
Virginia, la 1920: ‘Majoritatea oamenilor care au murit acum o sută de ani ne-au devenit străini. Ne purtăm faţă de ei cu o politeţe plină de jenă’.
…Majoritatea oamenilor care sunt în viaţă, azi, şi au cincizeci de ani, ne-au devenit străini.
Nimeni nu-şi cheltuie economiile pe lucruri minore. De ce nu economisim pentru aceleaşi lucruri şi pentru acelaşi tip de experienţe, deja familiare. De ce cu banii strânşi cumpărăm noul, altceva-ul, alteritatea (maşină, casă, voiaj). Când ar fi atât de coerent, de simplu să rămânem în spaţiul a ceea ce cunoaştem, sporindu-l. E dezolant dacă tot resortul comerţului ar fi psihologia umană.
Ar trebui scris odată despre atitudinile care par societăţii insolente, provocatoare, sarcastice şi care nu sunt, de fapt, decât simplu dispreţ confundat cu insolenţa.
‘…Într-un timp în care cei mai mulţi scriitori nu au răbdarea să scrie despre altceva decât despre barurile preferate şi despre tragica lor viaţă amoroasă.’
Tortura lui Chamfort. Recunoscut şi denunţat de revoluţionari, îşi trage un glonte în cap. Ratează, glontele îi smulge nasul şi maxilarul. Înspăimântat, încearcă să-şi taie gâtul, dar fără succes. Din nou îşi înfige de câteva ori cuţitul în piept, apoi încearcă să-şi taie arterele de la gambă. Prăbuşit, salvat de medici, moare după câteva luni, de septicemie…
Fiola de cianură se procură din timp; ea se păstrează…
Nou roman al lui Cunningham. Nu ştiu. De la ultimele trei citesc aceeaşi carte.
În drum spre duş, privire în oglindă. Stupoare temperată. Slăbiciune vizibilă. Siluetă longilină, braţe subţiate, paloare stranie. Sunt o fantomă.
Vânzătoarea de ieri: ‘Arătaţi foarte palid… Vă simţiţi bine?’.
Well…
Obiceiul cititului oferă continuitate. Începem o carte. Undeva pe la mijloc, irupe lumea reală: ne moare cineva apropiat. Când, seara, ajungem acasă din nou, avem impresia că totul are continuitate şi sens, că nimic cu adevărat grav sau neobişnuit nu s-a întâmplat. Deschidem lampa de lângă fotoliu. Luăm cartea. Suntem la capitolul şase. Totul e în continuare posibil, realitatea e dizolvată de conştiinţă.
Mai este şi faptul că mâine se face lumină în jurul aceleiaşi ore.
‘Uneori aş vrea să consemnez ceea ce spun oamenii, mai degrabă decât să-i descriu. Dificultatea constă în aceea că spun atât de puţine lucruri’ (V.W.).
E una dintre cele mai adevărate mărturisiri de scriitor. Împotriva a ceea ce se crede, foarte puţini oameni spun lucruri interesante, şi o infimă parte dintre ei sunt interesanţi. Viaţa lor e năclăită de o cleveteală a nimicului. Nu-ţi mai rămâne decât să-i descrii: ‘avea un pulover rulat pe gât şi o voce neobişnuită’… Nu poţi să spui: ‘Era o fiinţă riguros nulă, o făptură de prisos, al cărei rost necesar pe lume nu ţi-l puteai nicicum închipui contemplând-o’. Descrii resemnat puloverul.
Frig, în curând zăpadă. Here we go again.
Într-o zi, într-o zi cu soare, un ins va ieşi cu o mitralieră.
Nu pricep de ce revendicarea creşterii de salariu e o problemă pentru patroni. Salariatul va avea, cu un venit sporit, o putere mai mare de consum, ceea ce ar trebui să-i placă patronului. Va consuma şi ceea ce a produs el însuşi în propria-i uzină, deci plus-valoarea patronului creşte cu atât mai mult. Nu văd în ce constă marea problemă a creşterii puterii de cumpărare a salariatului, când asta îmbogăţeşte oricum patronul. Salariatul se bucură câteva luni de venituri, îţi cumpără produsele, se îndatorează, face credite etc., şi cel care câştigă în final eşti tot tu. Deci poţi fi, ca patron, când keynesian, când antikeynesian, jucându-te aşa fără probleme, în această buclă perpetuă în care cel care câştigă în final vei fi tu (e ceea ce se întâmplă cu alegerile, când stânga succede dreptei şi creşte veniturile, apoi îi cedează locul etc., rondul cunoscut de un secol). Sindicatele sunt cele mai bune instrumente ale patronilor: de decenii, ce altceva mai cer decât creşteri de venituri? Când trece o manifestaţie de stradă pentru creşterea salariilor, singurii care ar trebui să aplaude de pe margine sunt patronii. În societatea de consum, creşterea alternată a venitului sclavului nu e o problemă, ci un avantaj suplimentar.
Tony Blair în memorii: ‘Când ajungi la vârful Puterii, se instalează o tristeţe care nu te mai părăseşte niciodată’. – E cam cea mai interesantă remarcă de om politic. Nu ştiu dacă esenţa acestei tristeţi e dată de Puterea în sine. De goliciunea ei, de conştiinţa sâcâitoare că lucrurile se supun de fapt unui subtil hazard, arbitrarului, lipsei de necesitate, şi tu nu prea ai mare lucru, oricum nimic esenţial, de făcut pe-acolo. Poate mai e, în sfârşit, ideea – la care oftezi – că nu se poate merge mai departe de-atât, că acela e vârful carierei tale, şi deci că din clipa aceea tu nu mai ai un viitor. De ce omul politic a devenit trist – după ce, vreme de secole, a fost grandilocvent şi entuziast -, iată o problematică neformulată încă.
Virginia, la 1920: ‘Majoritatea oamenilor care au murit acum o sută de ani ne-au devenit străini. Ne purtăm faţă de ei cu o politeţe plină de jenă’.
…Majoritatea oamenilor care sunt în viaţă, azi, şi au cincizeci de ani, ne-au devenit străini.
Nimeni nu-şi cheltuie economiile pe lucruri minore. De ce nu economisim pentru aceleaşi lucruri şi pentru acelaşi tip de experienţe, deja familiare. De ce cu banii strânşi cumpărăm noul, altceva-ul, alteritatea (maşină, casă, voiaj). Când ar fi atât de coerent, de simplu să rămânem în spaţiul a ceea ce cunoaştem, sporindu-l. E dezolant dacă tot resortul comerţului ar fi psihologia umană.
Ar trebui scris odată despre atitudinile care par societăţii insolente, provocatoare, sarcastice şi care nu sunt, de fapt, decât simplu dispreţ confundat cu insolenţa.
‘…Într-un timp în care cei mai mulţi scriitori nu au răbdarea să scrie despre altceva decât despre barurile preferate şi despre tragica lor viaţă amoroasă.’
Tortura lui Chamfort. Recunoscut şi denunţat de revoluţionari, îşi trage un glonte în cap. Ratează, glontele îi smulge nasul şi maxilarul. Înspăimântat, încearcă să-şi taie gâtul, dar fără succes. Din nou îşi înfige de câteva ori cuţitul în piept, apoi încearcă să-şi taie arterele de la gambă. Prăbuşit, salvat de medici, moare după câteva luni, de septicemie…
Fiola de cianură se procură din timp; ea se păstrează…
Nou roman al lui Cunningham. Nu ştiu. De la ultimele trei citesc aceeaşi carte.
În drum spre duş, privire în oglindă. Stupoare temperată. Slăbiciune vizibilă. Siluetă longilină, braţe subţiate, paloare stranie. Sunt o fantomă.
Vânzătoarea de ieri: ‘Arătaţi foarte palid… Vă simţiţi bine?’.
Well…
Obiceiul cititului oferă continuitate. Începem o carte. Undeva pe la mijloc, irupe lumea reală: ne moare cineva apropiat. Când, seara, ajungem acasă din nou, avem impresia că totul are continuitate şi sens, că nimic cu adevărat grav sau neobişnuit nu s-a întâmplat. Deschidem lampa de lângă fotoliu. Luăm cartea. Suntem la capitolul şase. Totul e în continuare posibil, realitatea e dizolvată de conştiinţă.
Mai este şi faptul că mâine se face lumină în jurul aceleiaşi ore.
‘Uneori aş vrea să consemnez ceea ce spun oamenii, mai degrabă decât să-i descriu. Dificultatea constă în aceea că spun atât de puţine lucruri’ (V.W.).
E una dintre cele mai adevărate mărturisiri de scriitor. Împotriva a ceea ce se crede, foarte puţini oameni spun lucruri interesante, şi o infimă parte dintre ei sunt interesanţi. Viaţa lor e năclăită de o cleveteală a nimicului. Nu-ţi mai rămâne decât să-i descrii: ‘avea un pulover rulat pe gât şi o voce neobişnuită’… Nu poţi să spui: ‘Era o fiinţă riguros nulă, o făptură de prisos, al cărei rost necesar pe lume nu ţi-l puteai nicicum închipui contemplând-o’. Descrii resemnat puloverul.
Frig, în curând zăpadă. Here we go again.
No comments:
Post a Comment